Campia Careiului

Fundaţia Freies Europa Weltanschauung

Descriere

Structura geologica

Către sfârşitul terţiarului (leventin), fundamentul Depresiunii Panonice se compartimentează prin fracturi, iar blocurile rezultate suferă mişcări de scufundare inegală.

Blocul someşan se scufundă mai mult faţă de cel al Nirului şi astfel devine bazinul unui lac, care devine izolat de lacul panonic central.

În timpul pleistocenului, lacul se colmatează şi în urma colmatării ia naştere o regiune de câmpie joasă, fiind strabătută de o reţea hidrografică instabilă care gravita spre şantul tectonic al Ierului. Procesul de scufundare se continuă şi în halocenul inferior, cu o intensitate maximă în zonele periferice ale depresiunii.

Datorită scufundării mai accentuate a marginii nordice a Depresiunii Panonice, reţeaua hidrografică a Tisei superioare, dar şi a Someşului, părăseşte albia Ierului şi se îndreaptă spre noul curs. În urma evenimentelor geologice din terţiarul superior şi cuaternar, în sectorul nord-estic al Depresiuni Panonice s-au individualizat două categorii de unităţi tectonice:

  • Unităţi de bazin
    în regiune aflându-se o parte din blocul Someşan şi cel al Nirului, depresiunea Crasnei inferioare, cu fostul bazin al Ecedei şi şanţul tectonic al Ierului.
  • Unităţi de bordură
    în care sunt cuprinse: platforma marginală a Sălajului, cu Piemontul Tăşnadului (Dealul Toglaciului dupa V.Mihăilescu 1966), masivul cristalin Culmea Codrului şi prispa piemontană din faţa lui, bazinul neogen al Băii Mari, depresiunea Oaşului şi colinele exterioare ei.

Câmpia Someşană a trecut prin acelaşi proces de evoluţie geologică ca şi întregul bazin panonic, şi anume un proces de scufundare, însoţit de unul de colmatare. Retragerea lacului panonic din această regiune începe la sfârşitul levantinului şi continuă în coaternar, până aproape de zilele noastre, ultimele lui vestigii fiind desecarea mlaştinilor Ecedei la începutul secolului XX.

Caracteristicile mai importante ale regiunii de câmpie sunt formaţiile cuaternare, de origine lacustră, fluvio-lacustră si fluviatilă. Pleistocenul este reprezentat în principal de depozite lacustre loessoide şi de argilă roşcată, halocenul fiind reprezentat prin depuneri fluviatile (nisipuri, mâluri, pietriş) şi fluvio-lacustre (formaţiuni argiloase, turboase şi turbo-argiloase), cum sunt cele de pe fostul teritoriu al mlaştinii Eced.

În cuaternar, sedimentarea (în cea mai mare parte a regiuni de câmpie) s-a petrecut sub forma unui vast con de dejecţie al Someşului, ceea ce explică stratificarea haotică.

Relieful

Situl e amplasat în zona de luncă, caracterizată de o mare varietate a aspectelor sale şi de condiţii climatice destul de aspre.

Câmpia Careiului este o "prispă" mai înaltă faţă de câmpiile limitrofe, având altitudini cuprinse între 120-160 m deasupra nivelului mării. Relieful zonei, format în pleistocen şi modelat prin eroziunea fluviatilă, în prezent este slab ondulat. Materialul parenteral al solurilor este format din luturi argiloase-gălbui, iar depozitele de suprafaţă au un caracter loessoid. Altitudinea micã determină valori ridicate pentru presiunea atmosferică, aproximativ 1000 mb. Zona este săracă în cursuri de apă, Crasna fiind cel mai apropiat curs de apă, aflat la 10 km de Carei. Caracteristice sunt apele subterane, aflate la 2-5 m adâncime.

Hidrografia

Apele subterane. Prin situaţia sa, de bazin tectonic colmatat, Depresiunea Panonica în care este localizat Situl constituie un mare rezervor de apă subterană, spre care gravitează toate pânzele zonei sale de bordură.

Apele subterane apropiate de suprafaţă sunt determinate de formaţiunile noi, de cele pleistocene şi holocene, care sunt reprezentate printr-o alternanţă de pietriş, argile, nisipuri argiloase, argile nisipoase, loessuri, mâluri, etc. Totuşi numai stratul de „nisip albastru” pleistocen, aproximativ 70- 80m grosime, constitue un strat acvifer cu caracter general şi mai stabil, celelalte având un caracter lenticular, cu sau fără legături între ele.

De menţionat faptul că la 100 de metri adâncime se găsesc ape termale. Acestea sunt utilizabile doar prin pompare, neavând presiune. Apele termale aparţin sistemului mai vast de ape termale situate la limita dintre fundamentul Câmpiei Panonice şi cel al unităţilor mai înalte cu care aceasta se învecinează.

Apele de suprafaţă. Suprafaţa Sitului e străbătută de o reţea de cursuri de ape naturale şi antropice, rezultată din evoluţia paleohidrografică, combinată cu intervenţia spontană sau sistematică a omului.

Structura reţelei hidrografice înainte şi după sistematizare. Crasna izvorăşte din Munţii Meseşului (Măgura Priei 997m), străbate de la sud la nord partea vestică a judeţului, pe o distanţă de 57 km. Bazinul Crasnei este de mici dimensiuni, fiind situat aproape exclusiv în regiunea cartată. Crasna este o apă de dimensiuni reduse, cu debite inconstante şi scăzute, fiind mai importante zonele umede formate în bazinul său. La nivelul cursului inferior al acestui râu se afla în trecut Mlaştina Eceda, cea mai mare din Europa Centrală, şi se vărsa în Someş. În prezent, cursul ei inferior este dirijat printr-un canal îndiguit pe la marginea vestică a fostei mlaştini, cu vărsare în Tisa pe teritoriul Ungariei. Dintre afluenţii Crasnei care curg pe teritoriul judeţului se numără: Corundul, Cerna şi Maria, toţi cu pronunţat caracter torenţial. Ierul are un debit redus, fiind în prezent aproape în întregime amenajat şi îndiguit. În trecut, la nivelul său se aflau zone umede de o mare importanţă (Ardelean & Beres 1999).

Începând din bazinul Ierului, spre nord, există o mare diversitate de zone umede. Acestea sunt reprezentate de mlaştini, smârcuri, canale şi bălţi care urmează cursurile apelor, ocupând zonele dintre diguri, un număr însemnat aflându-se în vecinatatea cu Ungaria, în dreapta Someşului, pe albiile părăsite ale Someşului, unde au apărut câteva cursuri locale precum: Egherul, Racta, Sarul.

Clima

Prin poziţia în cadrul geografic al ţării şi în ansamblul circulaţiei generale atmosferice a spaţiului european, teritoriul Sitului se încadrează în sectorul climatic al Câmpiei de Vest, caracterizat printr-o relativă uniformitate teritorială şi prin dese schimbări ale mersului vremii în timpul anului şi de la un an la altul. Aceste schimbări sunt determinate de circulaţia ciclonică atlantică. Climatul regiunii cercetate prezintă influenţe oceanice (Tufescu et al 1995). El corespunde tipului de climă temperat continental moderat, cu regim termic mai cald (veri călduroase şi ierni mai blânde în comparaţie cu restul ţării), cu desprimăvărări timpurii şi cu precipitaţii relativ reduse.

Regimul termic. Diferenţele termice dintre sectorul nordic şi cel sudic al zonei de câmpie sunt de aproximativ 1°C, izoterma de 10°C trecând aproximativ prin dreptul localităţilor Săcuieni şi Marghita din judeţul Bihor (Stoenescu et al 1966). Temperatura medie anuală variază între 8°C la poalele munţilor Oaş-Gutâi, 9,3°C la Carei, 9,7°C la Satu Mare. Variaţiile anuale sunt destul de pronunţate, amplitudinea mediilor lunare variind între 21,2°C şi 27,2°C, iar cea absolută între 45,7°C şi 48,4°C. Minima absolută de -30,6°C a fost înregistrată la Carei în ianuarie 1929, iar maxima absolută de +39,5°C a fost înregistrată tot la Carei în iulie 1952.

Iernile sunt mai lungi şi mai reci (-1,7°C) decât în partea centrală (-1,5°C la Oradea) şi partea de sud a câmpiei (0,2°C la Timişoara). Desprimăvărarea se face brusc şi devreme, în comparaţie cu Podişul Transilvaniei, iar toamnele sunt senine şi la fel de călduroase ca primăverile

Durata medie a zilelor cu îngheţ de iarnă este numai de 50-60 zile pe an, dar mai apar îngheţuri târzii de primăvară, de obicei spre sfârşitul lunii aprilie şi mai rar în prima decadă a lunii mai. Prima zi cu îngheţ apare între 11-21 octombrie, iar ultimul îngheţ între 21 aprilie şi 1 mai.

Regimul termic

Temperaturile medii de primăvară şi toamnă la Carei sunt mai scăzute, datorită excesului de umiditate din solurile Ecedei, care primăvara încetineşte încălzirea suprafeţelor terestre prin consumarea unei părţi din căldura acumulată în procesul de evaporare, iar toamna favorizează apariţia brumelor timpurii.

Umiditatea atmosferică este alimentată în permanenţă de masele de aer oceanic încărcate cu vapori de apă, menţinându-se ridicată tot timpul anului (vara 64%, iarna 83%, iar media este de 71%). Influenţele umidităţii atmosferice se resimt mai concret prin fenomenul nebulozităţii şi prin precipitaţii. Nebulozitatea, care este relativ redusă (5,5) condiţionează un număr însemnat de zile însorite (70-75).

Cantitatea anuală de precipitaţii variază în jur de 600 mm, din care aproape jumătate (45,6 %) cade la sfârşitul primăverii şi vara. Perioada maximă apare în lunile mai şi iunie (aproximativ 25%). Cantităţile medii anuale de precipitaţii se înregistrează în regiunea montană, inclusiv la nivelul Culmii Codrului, unde se înregistrează valori de 800-1000 mm anual.

primavara=10,2°C maxima=+39,5°C iul 1952
vara=19,6°C
toamna=10,8°C minima=-30,6°C ian 1929
iarna=-1,7°C

Precipitaţiile pot varia între 400 mm în anii secetoşi şi 1000 mm în cei ploioşi. Cantitatea anuală cea mai mare înregistrată la Satu Mare a fost de 1045 mm în anul 1912, iar cea mai mică de 378,2 mm. Valoarea lunară maximă a fost de 233 mm în anul 1913. În 14.V.1970, când s-a produs inundaţia în judeţ, au căzut 127,1 mm. Între 10 şi 13 mai 1970 cantitatea precipitaţiilor s-a ridicat până la 1001mm/m² într-o singură zi, care corespunde cu 2-3 luni de primăvară carpatică. Numărul anual de zile cu precipitaţii este de 120-130 zile pe an, din care 20 sunt cu ninsoare.

Presiunea atmosferică şi regimul vânturilor. Datorită altitudinii mici, presiunea atmosferică înregistrează valori ridicate, în jur de 1000mb, cu mici oscilaţii de la un anotimp la altul. Din punct de vedere meteorologic este importantă cunoaşterea particularităţilor circulaţiei atmosferice, fiind elementul cele mai complex implicat asupra stării aerului din păturile de jos ale atmosferei. Cea mai bine cunoscută manifestare a acestei circulaţii este vântul, al cărui regim este determinat, în mod principal, de caracterul, succesiunea, şi frecvenţa sistemelor barice şi a proceselor de circulaţie atmosferică pe care le generează, cu modificările locale provocate de conformaţia reliefului.

În judeţ predomină vânturile sectorului nord-vestic, primăvara şi vara fiind mai frecvente cele vestice, cu maxima în luna iulie, iar toamna şi iarna cele estice şi nord-estice. Ele afectează în mare măsură regimul precipitaţiilor, în special cel de vest, care generează ploile de primăvară şi vară.

Solurile

Substratul regiunii de câmpie este format din depozite recente, cuaternare (Oncescu 1959 ), pleistocene în câmpiile înalte şi aluviuni recente, halocene în câmpiile joase. Solurile au, în general, o structură lutoasă sau luto–nisipoasă, predominând cernoziomurile şi solurile brune de pădure (Stoenescu et al 1966). O categorie aparte o prezintă solurile nisipoase din zona Valea lui Mihai-Carei.

Solurile brune, brune podzolite şi solurile argiloiluviale podzolice sunt caracteristice câmpiilor înalte (125-150 m ), piemonturilor şi munţilor joşi. Solurile sunt în general brune de pădure, podzolite cu textura lutoasă şi lutonisipoasă. Pe Câmpia Careiului, la sud de Câmpia Ierului şi la vest de valea Crasnei, apare cernoziomul freatic-umed.

Vegetatia

Regiunea de câmpie era ocupată în trecut de silvostepă, iar în prezent, în cea mai mare parte, este defrişată şi transformată în terenuri agricole. Regiunea de câmpie, situată la sud de Carei, este ocupată în prezent, în afara de terenurile agricole, de pajişti stepice dominate de grupări de Festuca sulcatum, Festuca pseudovina, Crisopogon gryllus şi alte ierburi xeromezofile (Stoenescu et al 1966). În unele locuri, dar mai ales pe cuprinsul fostei mlaştini Eced, apar stufărişuri dominate de grupări de Phragmites, Typha.

Pădurile de stejar s-au redus foarte mult ca suprafaţă, fiind mai numeroase în partea nordică a nisipurilor de la Carei. În câmpie predomină pădurile de stejărişte pure sau în amestec cu carpen, frasin, ulm. În unele părţi, cu exces de umezeală, sunt caracteristice formaţiile de plopişuri şi aninişuri.

În regiunea dealurilor joase, sunt prezente pajişti stepizate şi derivate secundare, edificate de grupări de Festuca pseudovina, Festuca sulcata, Festuca vallesiaca, la nivelul cărora apar mlaştini şi bahne, turbării eutrofe, alături de păduri de stejar, cer, fag şi gorun, cum sunt în Piemontul Tăşnadului, Piemontul Codrului, reduse ca suprafaţă, dar mai numeroase decât la câmpie.

Terenurile defrişate sunt folosite în scopuri agricole. Cele din zonele de câmpie servesc la cultivarea cerealierelor, iar zonele colinare sunt folosite pentru pomii fructiferi şi viţa de vie. Multe din terenurile defrişate sunt folosite ca păşuni, în special cele din zonele depresionare. Aceste terenuri suferă cel mai mult în urma eroziunii, fiind puternic degradate.

Fauna

Fauna de stepă, caracteristică Sitului de faţă, se caracterizează prin larga răspândire a rozătoarelor: Citellus citellus, Cricetus cricetus, Spalax hungaricus, Microtus arvalis. Foarte răspândiţi sunt şi iepurii, vulpiile, viezurii, iar ca păsări Coturnix coturnix, Sturnus vulgaris etc. Sunt reprezentaţi şi amfibienii şi reptilele dar şi insectele. Fauna zonelor forestiere este mai bogată şi mai variată, cu căprioare, lupi, mistreţi, insecte, rozătoare, etc. Aici au fost colonizate unele speci de interes vânătoresc cum este fazanul, care este larg răspândit.